Am învăţat ceva franceză, destul cât să mă descurc în… viitor.

Am furat (surprinzător de uşor) nişte haine de epocă din recuzita TNB-ului şi am folosit maşina timpului despre care vă voi spune luna trecută.

M-am întors pe 12 mai 1918. Am călătorit până în Paris, traversând o Europă ciudată, cuprinsă de un aer revoluţionar care sufla rece dispre Moscova.

Am ajuns în Paris o lună mai târziu şi am vizitat oraşul 2 zile, pregătindu-mă pentru discursul de 2 ore pe care urma să-l ascult în întregime, dar să-l înţeleg doar parţial. Au vorbit mai mulţi romancieri francezi, a luat cuvântul şi un englez cu un cap ca o manevră militară a lui Napoleon – smocuri albe de păr care flancau o frunte înaltă şi lucioasă.

Într-un final, discursul pe care l-am aşteptat. Am ignorat o mare parte din cele 2 ore de analiză şi explicaţii literare, jucându-mă pe ascuns Angry Birds pe un dispozitiv care ar fi putut să zguduie cu uşurinţă continuumul spaţio-temporal.

La sfârşit, înainte să încheie, înainte ca ropotele de aplauze să-mi nege cele 8 luni de planuri minuţioase, m-am ridicat brusc.  Notele păstrate despre această conferinţă nu atestă următoarele secunde de confuzie, dar vă asigur că ele există undeva în trecutul Franţei secolului 20.

Am arătatcu un deget acuzator spre vorbitorul amuţit şi am strigat cu putere
“Marcel, taci că eşti Proust!”